Prefaţă

 

                Datorită excepţionalei proliferări a tehnologiei în absolut toate domeniile — inclusiv în ştiinţele sociale — omenirea intră într-o fază cu totul nouă. Nicolae Berdiaev aprecia încă din 1924, în studiul său Novoé Srednevkov’e (Un nou ev-mediu) că secolul cunoaşte faza finală a Renaşterii începută la sfârşitul evului mediu şi că în curând va începe o nouă epocă în istoria omenirii. Omul secolului nostru pare a fi epuizat toate ideologiile şi toate sistemele de gândire şi, copleşit de proliferarea acestora, se află într-o fază de vacuitate intelectuală absolută — căutându-l sau nu pe Godot — astfel încât ar avea o disponibilitate absolută la o nouă sinteză fideistă asemănătoare celei a evului mediu, perioadă de o mie de ani care — cel puţin în lumea creştină — a asigurat o anumită ordine şi o anumită coerenţă asigurând o evoluţie organică în ritm accelerat.

                În 1930, în La Rebellion de las Masas, marele gânditor spaniol de şcoală germană, Don José Ortega y Gasset, se îngrozea — pe urmele lui Alexis de Tocqueville — înaintea acestei cumplite şi catastrofale insurecţii a maselor, care nu mai vor să asculte de nimeni şi vor să calce pe toate cuceririle civilizaţiei calitative.

                La 3 septembrie 1939, primit în audienţă de Hitler pentru a-i prezenta declaraţia de război a Franţei, ambasadorul Coulondre îl avertiza pe Führer-ul cancelar Adolf Hitler că era foarte cu putinţă ca adevăratul biruitor al celui de-al doilea război mondial dezlănţuit de agresivitatea naţional-socialistă să fie de fapt Leon Trotzki ...

 

– oOo –

 

                Pornind de la nivelul 0 — dar pe un fond ancestral carnasier — omenirea a ajuns să acumuleze, în câteva sute de mii de ani, comori experimentale de ingeniozitate în proliferarea cunoştinţelor, în ciuda unor inevitabile epoci de regresiune intelectuală. Dar, pe măsură ce depăşea o etapă istorică plină de suferinţe, omenirea a găsit spirite luminate care s-au însărcinat să tragă maximum de învăţăminte din eşecurile suferite. Apoi a pornit iarăşi înainte, înarmată cu toate cunoştinţele experimentale ale trecutului, cunoştinţe pe care trebuie neapărat să le contabilizăm şi să le apărăm.

                În fiecare sferă de activitate, sensul şi ritmul evoluţiei sunt diferite. În scara de valori artistice, de pildă, evoluţia nu este cumulativă. Fiecare epocă îşi realizează summum de desăvârşire în domeniul fiecărei arte: Grecia în sculptură, Italia în pictură, Germania în muzică. Numai în ştiinţă şi tehnologie evoluţia este cumulativă. În politică ea este ciclică, politica fiind funcţie de psihologie.

                Marea teamă a intelectualilor conştienţi din secolul trecut (Alexis de Tocqueville, Gobineau, Schopenhauer, Nietzsche) a fost că spectrul sinistru al democraţiei egalitare, adusă pe lume de Revoluţia franceză, va compromite evoluţia omenirii, făcând să predomine reminiscenţele instinctuale animalice în dauna elitelor intelectuale. Unele fenomene politice şi sociale din secolul trecut şi, mai ales, revoluţia bolşevică din 1917, a întărit această angoasă. De aici operele unor Berdiaev sau Ortega y Gasset. Problema se complică prin legătura — făcută, între alţii, de către Arnold J. Toynbee — dintre sistemul militar şi sistemul politic. În speţă, hoardele asiatice ale perşilor au fost înfrânte de energia individuală a hopliţilor greci, ceea ce a pus bazele civilizaţiei europene dar şi ale democraţiei, fiecare hoplit având un drept de vot. Disciplina riguroasă a legiunii a constituit izvorul imperialismului roman totalitar. Folosirea scării de şa — invenţie adusă din Asia centrală de năvălitorii nomazi în Europa, probabil de avari — a asigurat pentru şapte secole în Europa, din 732 — bătălia de la Poitiers — până în secolul al XVI-lea, primatul cavaleriei greu înzăoate, ceea ce s-a tradus pe plan social prin sistemul feudal iar pe plan politic pe subordonarea păturilor de jos, incapabile să se înarmeze ca să reziste şarjelor cavaleriei feudale, păturii superioare. Apariţia armelor de foc a smuls prioritatea strategică nobilimii înzăoate şi a transferat-o iniţial monarhiilor naţionale, suficient de bogate ca să-şi asigure un parc de artilerie cu care să dărâme castelele feudale. Cu vremea însă, primatul infanteriei pe câmpul de luptă a făcut cu putinţă apariţia democraţiei egalitare, fiecare infanterist pretinzând un drept de vot. Astăzi, armamentul sofisticat dă peste cap şi idea absurdă a serviciului militar egalitar şi obligator, şi democraţia care i-a fost consecinţa.

                Teama ambasadorului francez Coulondre, în 1939, era cât se poate de firească. Atât de firească încât, chiar după ce un agent al lui Stalin, Mercader, i-a zdrobit capul lui Trotzki cu o cazma, în Mexic (1940), comunismul, grav compromis prin procesele de la Moscova şi măcelurile endemice staliniste, nu s-a dovedit atât de primejdios cât s-au dovedit a fi formaţiile de extrema stângă, maoiste de pildă. Astăzi însă, după impecabila lecţie de strategie sofisticată dată de Statele-Unite în războiul Golfului din 1991 şi după destrămarea URSS, organizarea politică a lumii nu mai poate fi democratica egalitară, ci elitist intelectualizată. Toate citatele pe care le-a făcut autorul duc în mod firesc la acest rezultat.

                De altfel, destrămarea socialismului în toate ţările europene (Franţa, Spania, Germania, Rusia, Anglia, Italia) corespunde acestei păreri.

                Calitatea trebuie să precumpănească asupra cantităţii, libertatea asupra egalităţii, intelectualii asupra oamenilor de duzină. Încă din 1938, într-o lucrare astăzi uitată, Les Mystiques économiques, gânditorul tomist francez Louis Rougier aprecia că, la acea dată, pătura cea mai spoliată nu era muncitorimea, ci intelectualitatea. Vestita plus-valută nemeritată (Unearned increment) realizată de capitalişti nu-i dezavantaja atât pe muncitori cât pe inventatorii care concepuseră mutaţiile tehnologice exploatate de capitalişti. Lucrarea lui James Burnham, The Managerial Revolution (New York, 1941) — cât se poate de semnificativ, Burnham fusese în tinereţe adept al ideilor lui Trotzki ! – a pus lucrurile la punct în relaţiile între capitalişti şi manageri.

                Nu ştiu dacă formula muncitorii conceptuali este prea fericită. În orice caz, actuala situaţie a omenirii se poate analiza într-o serie de antinomii. Între calitate şi cantitate. Între demografie şi subsistenţă (foarfeca lui Malthus). Între intelectuali şi puterea politică recrutată după alte criterii decât cele mediatice sau conceptuale. Ceea ce este adevărat este că astăzi bunul cel mai de preţ nu este petrolul sau aurul ci materia cenuşie, de a cărei corectă gestiune atârnă viitorul unei societăţi.

                Optimizarea deciziilor, de care pomeneşti, este un lucru extrem de important. Dar mai important este cine hotărăşte în ultimă instanţă asupra deciziei (Decision-maker).

                Sunt convins că aici rezidă marea problemă a viitorului omenirii.

                În această privinţă se reactualizează, mai mult ca oricând, vestita parabolă a vicontelui de Saint-Simon. Nu ştiu dacă o cunoaşteţi, în orice caz o reamintesc. Scriind prin anul 1820, Saint-Simon cuteza să spună: „Dacă s-ar întâmpla ca peste noapte să moară o mie de conducători politici şi administrativi ai Franţei (regele, fiii şi nepoţii săi, miniştrii, membrii parlamentului, ai curţilor suverane, prefecţii, etc.), aceasta ar fi o mare pierdere, dar nu ireparabilă. Dacă însă ar muri în aceiaşi noapte şi o mie de persoane printre care cei mai valoroşi bancheri, ingineri, arhitecţi, industriaşi, scriitori ai Franţei, pierderea ar fi ireparabilă şi Franţei i-ar trebui câteva generaţii ca să-şi revină”.

                Această parabolă a lui Saint-Simon a pricinuit scandal şi n-a fost corect înţeleasă de aproape nimeni. În orice caz, nu de Karl Marx, care-i făcea onoarea lui Saint-Simon să-l situeze printre precursorii „socialismului utopic”. Dar de-atunci încolo numai societăţile care au învederat că au înţeles tâlcul acestei parabole au însemnat ceva pe lume, fie că au înţeles-o explicit, fie chiar şi instinctiv. În speţă: Anglia, care, prin vechi instinct normandic, a înţeles să-şi înnobileze toate valorile sociale, asociindu-le astfel la progresele imperiului britanic. Germania, care a mers pe aceeaşi cale, ca şi Japonia, după 1868. Statele-Unite au ajuns la acelaşi rezultat prin simplă evoluţie socială şi secretul reducerii competitivităţii politice la numai două partide, ca în Marea Britanie, chiar dacă aceasta a prilejuit degradantul Spoil System.

                Alte societăţi au urmat o parabolă contrară, de nivel asiatic, şi în loc să-şi promoveze elitele le-au măcelărit în infernul concentraţionar, după formula lui David Rousset.

                Tot ceea ce autorul a arătat atât de corect învederează discrepanţa actuală dintre fenomenul intelectual (conceptual, tehnelectronic, cum îi spune Zbihniew Brzezinski, managerial, cum i-au spus Burnham şi Drucker, etc.) şi nivelul desuet al conducerii politice. Aici şi-au spus cuvântul, greu şi compromiţător, egalitarismul birocratic cu pretenţii democratice.

                În fond, suntem dincolo de parabola lui Saint-Simon, în situaţia preconizată de Platon în Republica sa: omenirea nu va fi fericită decât atunci când vor ajunge filosofii să fie regi. Aufklärung-ul a pretins a fi soluţionat acest deziderat platonician susţinând din toate puterile sistemul politic al Despotismului luminat. Revoluţia franceză poate fi interpretată ca o alternativă la acest despotism care, din motive destul de uşor de analizat, nu s-a putut petrece sub monarhia Bourbonilor (după cum, pentru alte motive, nu s-a putut petrece nici în Anglia glorioasei revoluţii din 1688, care a instituit monarhia parlamentară aristocratică, nici în serenisima republică a Veneţiei, încremenită în sistemul ei de castă). Napoleon I şi Napoleon al III-lea au făcut pentru Franţa, peste o generaţie sau trei, ceea ce au făcut despoţii luminaţi în Rusia, Prusia, Austria, Spania, Suedia şi Portugalia.

                Marxismul a deviat cu totul problema elitelor, punând accentul, din ură şi invidie, pe o presupusă clasă proletară. Erijându-se în mentor ale clasei muncitoare, socialismul european de tip democratic şi parlamentar a făcut educaţia burgheză a maselor populare şi i-a prefăcut pe ţărani în fermieri, lucrând astfel pentru îmburghezirea Europei şi a Americăi prin crearea unei pături mijlocii care vrea orice în afară de socialism (nu numai în societăţile anglosaxone, dar recent şi în Franţa, Germania, Italia şi Spania).

                Dar plaga societăţilor contemporane, sufragiul universal egalitar şi democratic, îngreunează accesul deplin la putere al forţelor intelectual susceptibile să ia în mâinile lor soarta omenirii.

                De observat însă că Platon nu chema la cârma societăţii savanţi, ingineri, tehnologi sau manageri, ci filosofi. Adică, prin excelenţă, intelectuali, care pot prin definiţie mânui ideile generale. Problema rămâne întreagă.

Dan A. Lăzărescu

[Textul este adaptat după scrisoarea din 14 iunie 1993 – T.G, fragmentele subliniate au fost îngroşate.]