SCRISOARE DESCHISĂ

 

            Cunoscând preocupările cititorilor interesaţi în domeniul religiilor, am hotărât să le adresez această epistolă care în sinteză conţine 15 întrebări ce constituie o DILEMĂ aproape insurmontabilă. Prima lemă ar fi: Este Dumnezeu Total, Fundamental şi Absolut? Iar a doua este: Dacă DA, atunci de ce creaţia Sa nu este la fel de desăvârşită ca şi El?

 

            Înţeleg şi mesajul figurat prezentat cu mare profunzime în Filocalie, cu precizările şi copleşitoarele comentarii făcute de Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloaie, prin prezentarea raportului biunivoc dintre guru şi învăţăcel, poziţie care fereşte pe cel din urmă de trufie. Prin rugăciune permanentă către Dumnezeu căruia I-am solicitat în numele Mântuitorului, toată viaţa, doar două atribute: minte şi înţelepciune, Acesta mi-a conferit, în nemărginita Lui iubire, oarece putinţă în a desluşi cum se manifestă, chiar şi smerenia trufaşă. Cu tristeţe îmi amintesc că am cunoscut, de-a lungul vieţii cucernici (cu precădere, câţiva dintre isihaştii de pe muntele Athos), a căror smerenie şi umilinţă stridentă mascau aparent, prin ipocrizie şi făţărnicie, o trufie violentă. Mărinimia dispreţuitoare cu care m-au întâmpinat, pe mine păcătosul, venit din tenebrele lumii apostaziate, dovedea cu prisosinţă suficienţa fariseismului lor.

 

            Desigur că, există posibilitatea ca un observator superficial, aflat în exteriorul frecvenţei de comunicare, să confunde comportamentul unei persoane conştientă de valoarea sa intrinsecă şi care-şi prezintă fluent, coerent şi temeinic perspectiva unei aserţiuni, postulat, sau chiar judecată de valoare, cu aroganţa sau smerenia trufiei. În relaţie cu acest aspect, am înţeles constatarea-îndemn din Proverbele 12.23 şi Matei 7.6.

 

            Am ascultat cu mare atenţie expunerile referitoare la credincioşie ale multor slujitori ai lui Dumnezeu şi vă împărtăşesc cu toată deschiderea că nu am putut cuprinde semnificaţia unor idei pe care aceştia le abstrag din situaţii, fapte sau stări petrecute în lumea noastră. În discursurile lor ei operează, în foarte multe cazuri, cu functori extrem de particularizaţi care m-au pus în derută. Am constatat cu surprindere că sunt depăşit în gândirea emoţionalului de emoţionalul gândirii. O prezentare a unei trăiri duhovniceşti care are o asemenea putere de sugestie subliminală nu poate fi, numai, auzită; ea trebuie citită, studiată, aceasta obligându-mă de a analiza şi sintetiza valoarea de întrebuinţare semantică a fiecărei vocabule şi, apoi, valoarea funcţională a acestora în topică. Multe din predicile ascultate sunt structurate într-un limbaj de înţelegere de către o cultură medie, dar sunt formatate în conţinut pe o frecvenţă emoţională care creează prin formele plastice ale expozeului, un patos mistic copleşitor. Este exact stilul şi modul de abordare şi polarizare a atenţiei unei persoane către câmpul de energie capabil să-i direcţioneze sufletul către transcendent, îndepărtând din mintea sa tot ce poate constitui adversitate.

 

            Revenind la ideea că raţiunea este în opoziţie cu revelaţia, aşa cum este convingerea multora, formulare care suscită o nedumerire din partea mea ca ascultător şi pe care încerc să o mediez prin cuprinderea ideii, pornesc de la semantica cuvântului a raţiona =  facultatea de a cunoaşte, de a gândi logic, de a judeca. A judeca, înseamnă a formula în gânduri sau cuvinte un raţionament logic. În continuare voi arăta ce înseamnă revelaţie = dezvăluire, descoperire. Continuând legătura semantică între vocabule, aflăm că dezvăluire înseamnă a face cunoscut, a destăinui. Iar destăinuirea se poate realiza numai prin cuvinte, exprimate sau scrise. Şi astfel ajungem la cartea evanghelistului Ioan 1.1, unde citim: „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu”. Ne reîntoarcem la raţiune care ştim că înseamnă şi facultatea de a gândi logic. Aici se impune o paranteză mai largă asupra logicii ce este nu numai cea formală, care operează cu functorii furnizaţi de cele cinci simţuri pe care le-a creditat, în exclusivitate, gândirea carteziană şi logica kantiană, ci mai este şi logica intuiţionistă.

 

            Raţionamentele logicii intuiţioniste diferă fundamental de cele ale logicii raţionamentelor formale prin faptul că intuiţie înseamnă: capacitatea de a privi, de a pătrunde nemijlocit în esenţa lucrurilor, faptelor, stărilor, etc., fără a mai apela la ajutorul celor cinci simţuri, aşa cum face raţionamentul formal. Faptul că încă de la început a fost Cuvântul înseamnă în topica autorului că acest început porneşte de la LOGOS, deci de la revelaţie → destăinuire → raţiune.   „Cuvântul era cu Dumnezeu” ne arată, în primul moment, o dualitate: Dumnezeu şi Logosul, ceea ce înseamnă că raţiunea Divină se revelase, se destăinuise, acţionase, după care urmează precizarea: „Cuvântul era Dumnezeu”, ceea ce în gândirea exprimată a aceluiaşi autor reprezintă că cei doi termeni sunt una şi aceiaşi ENTITATE.

 

            În această accepţie putem reabilita personalitatea RAŢIUNII, deoarece însăşi REVELAŢIA implică facultatea de a raţiona despre o făptuire, care nu a mai urmat calea: recepţie → percepţie → teză → antiteză → concluzie (speculaţie), pe fascicolul celor 5 simţuri, specifice corpului fizic, ci a intrat direct prin spirit în suflet, unde stimulează cele trei tipuri de energie care animă sufletul (senzaţie, sentiment, dorinţă) şi creează emoţia. Apoi conştienţa, poate face trecerea fenomenului aflat în suflet şi în corpul fizic declanşând fenomenul de autosugestie, acesta putând produce, la rândul său, modificări importante în structura biotică. Fără raţiune revelaţia nu este posibilă deoarece, în lipsa acesteia, revelaţia nu este percepută  deci, ca şi inexistentă. Patologia raţionalului cunoaşte până la detaliu că oligofrenii nu pot avea revelaţii ci cel mult, coşmaruri, năluciri sau fantasme.

 

            Există în anumiţi oameni şi forme tipice de raţiune patologică dispuse în orice moment să-şi aroge postura supremă în lumea materială, pe care o consideră a fi singura formă de existenţă, aceasta datorându-se incapacităţii lor de a decela reacţiile fiziologice de cele psihologice. Această stare a condus la formularea unor pseudo-postulate care asertau că evoluţia structurilor materiale de la stadiul inferior la cel superior este singura posibilitate evidentă prin care acestea au ajuns la forma actuală. În realitate nu este vorba despre nici un fel de evoluţie ci despre o morfologie a materiei care dovedeşte, mai degrabă, procesul ei de involuţie, deoarece entropia energiilor structurate, cuantificată fizic, depăşeşte negentropia acestora.

 

            În marea majoritate a oamenilor, foamea spirituală face ravagii înspăimântătoare. Din această cauză se rătăcesc pe căile diavolului, căutând tot felul de paliative pe care le consideră capabile să rezolve probleme dificile. S-a ajuns astăzi ca persoane înapoiate mental, inculte şi rudimentar structurate sufleteşte, să agonisească averi fabuloase prin practica vrăjitoriei de maidan. Dar nici un fel de surogat religios nu poate astâmpăra foamea spirituală. Prin surogat religios înţelegând forme de ritual comportamental cât şi forme de ritual al vorbirii. Stereotipiile formale pot crea iluzia unui aparent comportament religios însă, în realitate, toate aceste forme compozite sunt lipsite de fond. Nu iau în discuţie religia ortodoxă care se situează la periferia religiilor formale. Mă refer la religiile neoprotestante care s-au reformat iniţial, desprinzându-se de bisericile mamă, din dorinţa de a se debarasa de straturile veştejite ale rutinei impusă de ceremonialul tipic. A fost o consecinţă a raţiunii preocupată de revelaţia stării de goliciune spirituală.

 

            Mulţi exegeţi ai Cuvântului şi-au pus întrebări şi au căutat răspunsuri (Vezi Martin Luther), fapt ce le-a atras eticheta de eretici. Acesta este, în fond, şi motivul pentru care eu am fost exclus dintr-o biserică protestantă, exclus fiind, de fapt, din registrele administrative de către persoane puţin bigote, puţin fariseizate, puţin trufaşe, puţin arogante şi puţin incapabile să-mi răspundă la unele întrebări cum ar fi:

 

          1. De ce se propovăduieşte frica (spaima) de Dumnezeu, susţinându-se că acesta este gata oricând să pedepsească, să terorizeze prin perspectiva distrugerii absolute a răzvrătiţilor, ştiut fiind că în Proverbele 8.13 scrie: „Frica de Domnul este urârea răului”?

 

            2. Dumnezeu a creat tot ce există, nu numai în Universul Material dar şi în Universul Spiritual. Cum a fost posibil ca o parte a creaţiei Sale să-i scape de sub control răzvrătindu-se, dând naştere în acest fel, RĂULUI? Ce fel de Dumnezeu este acela care nu-Şi poate controla în totalitate propria creaţie? Şi oare chiar n-a controlat-o? Sau a îngăduit răzvrătirea? De ce?

 

            3. Cum poate un Dumnezeu iubitor până la a-Şi  jertfi propriului fiu, să dispună într-un final, distrugerea propriei creaţii, care s-a răzvrătit? Acest procedeu nu relevă oare faptul că Dumnezeu nu mai are nici o altă soluţie decât să-i facă să piară (vezi Apocalipsa 21.1.) pe cei pe care nu i-a mai putut controla? Cum poate fi înţeleasă pieirea din perspectiva Creatorului? Nu cumva toate descrierile răfuielii lui Dumnezeu cu creaţia sa răzvrătită este doar o perspectivă conceptuală pornită din gândirea omenească?

 

            4. Admiţând că Dumnezeu în planul creaţiei sale a hotărât să acorde personalitate deplină făpturilor create, dându-le posibilitatea să-şi aleagă singuri calea de urmat, nu ştia oare că pe aceste fiinţe nu le-a creat perfecte şi că este posibil ca în inima lor să poată lua naştere răzvrătirea? Elocvent fiind cazul lui Lucifer. Dacă nu a ştiut înseamnă că nu este atotştiutor, iar dacă a ştiut sau numai a bănuit, înseamnă că nu şi-a iubit suficient creaţia de vreme ce i-a hărăzit pieirea în urma unui experiment ratat, sau n-a avut încotro.

 

            5. Ideea de a răsplăti după faptele ei propria creaţie care este, evident, imperfectă şi incapabilă să se împotrivească răului (cel puţin o parte din ea), înseamnă a acorda Creatorului pentru creaţia Sa, certificat de calitate „necorespunzător”. În a doua epistolă sobornicească a lui Petru capitolul 2 cu versetul 4 citim: „Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu pe îngerii care au păcătuit, ci i-a aruncat în Adânc, unde stau înconjuraţi de întuneric, legaţi cu lanţuri şi păstraţi pentru judecată;…”  Este posibil un asemenea raţionament privitor la un Dumnezeu descris cu totul diferit în cartea lui Ioan 3.16? Da! Este posibil, deoarece Dumnezeu se defineşte ca fiind Total, Fundamental şi Absolut. În totalitatea Sa întreaga-I creaţie se formatează în două ipostaze : Potenţial şi Dinamică. De aici rezultă că întregul caracter al creaţiei Divine se situează într-o ubicuitate duală, fapt evident din tot ceea ce înseamnă universul observabil. Caracterul totalitar al lui Dumnezeu ne vădeşte faptul că aici trebuie să se  afle atât Binele cât şi Răul, altfel Dumnezeu ar fi parţial, sau mai bine zis unilateral. 

 

            6. Dacă nu Dumnezeu a creat răul ci numai l-a acceptat, înseamnă că există cineva deasupra lui Dumnezeu, care a hotărât aşa ceva. Este posibil? Convingerea noastră fermă este că NU! Cum se poate argumenta această convingere pentru a înlătura raţional conţinutul întrebării? Admite Dumnezeu să ne punem asemenea întrebări? Categoric da, de vreme ce ne-a creat cu disponibilitatea de a raţiona. Rămâne să-L întrebăm pe El care este răspunsul? În nici un caz acest răspuns dat cu mare fervoare de către unii pseudoexegeţi ai Bibliei, nu poate fi de circumstanţă sau aproximat prin datul cu părerea.

 

            7. De ce a creat Dumnezeu fiinţe slabe, imperfecte şi incapabile de a se opune răului şi a nu fi corupte? Mă refer chiar la Lucifer şi îngerii care l-au urmat, ca să nu mai vorbim de Om.

 

            8. Care este folosul întregului Univers din faptul că Dumnezeu a îngăduit (aparent ne având încotro) ca răul să se manifeste? La nivel universal se poate pune problema unui folos? Sau pentru acest nivel nu mai este valabilă punerea problemei în aceşti termeni?

 

            9. În fond, ce este Binele şi ce este Răul? Cum se justifică coabitarea lor din perspectiva desăvârşirii?

 

            10. Un fapt incontestabil este evident şi anume că nu toată creaţia lui Dumnezeu este, ca şi El, desăvârşită. În raport de informaţiile pe care le avem, este suficientă perspectiva nedesăvârşirii, pornind de la Lucifer, care s-a aflat în apropierea tronului lui Dumnezeu aşa cum este prezentată scena de către Isaia în capitolul 14 cu versetul 12-15. Oare această „evidenţă” este reală? Care ar fi altcumva realitatea?

 

            11. De ce un Dumnezeu Total, Fundamental şi Absolut, creatorul a tot ce există, a creat Raiul şi Iadul? Raiul loc veşnic de fericire al celor credincioşi şi ascultători, iar Iadul, loc veşnic de suferinţă al celor necredincioşi şi neascultători (Apocalipsa 20.10) Cum se poate împăca desăvârşirea lui Dumnezeu cu existenţa perpetuă a unui loc de suferinţă pentru făpturi create cu un potenţial infinit inferior faţă de cel al lui Dumnezeu? Aceasta să fi fost singura soluţie de care dispunea Dumnezeu?

 

            12. De ce a acordat Dumnezeu liberul arbitru (voinţa şi putinţa de a alege şi a hotărî) omului, pe care l-a creat ca o fiinţă slabă şi imperfectă? Dovada acestei imperfecţiuni o constituie însuşi planul de mântuire elaborat de la întemeierea lumii, prin jertfa lui Isus Hristos, deoarece omul prin propriile-i puteri nu se putea mântui.

 

            13. Cum poate fi înţeles versetul 27 din Geneza 1, referitor la faptul că suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu - parte bărbătească şi parte femeiască? Este Dumnezeu androgin? Ce înseamnă androgin în raport cu Dumnezeu, ştiut fiind că la acest nivel nu se pune problema compoziţiei anatomice ci se conservă principiul ubicuităţii duale. Întrebarea rămâne dincolo de răspunsurile puerile şi-şi aşteaptă răspunsul care trebuie să fie plasat nu în plan fizic ci în plan metafizic().

 

            14. Este evidentă disproporţia, cel puţin calitativă, dintre Creator şi creaţia Sa? Dacă Da!, atunci care este sensul unei creaţii cu mult mai insignifiante decât creatorul său? Dacă Nu!, atunci creaţia care este, cel puţin, în parte nedesăvârşită, pe cine sau ce reprezintă? Şi ce sens are o asemenea creaţie?

 

            15. În multe din relatările biblice citim: „Dumnezeu s-a mâniat…” sau „Mânia lui Dumnezeu…” (Vezi Romani 1.18). Dumnezeu se mânie? Mânia este un sentiment omenesc iar Dumnezeu nu este Om, este Dumnezeu. Atunci ce cuprindere are verbul „a se mânia”?

 

          Admiţând varianta susţinută de cei care nu pot răspunde la asemenea întrebări şi care susţin că nu putem cunoaşte planurile şi voinţa lui Dumnezeu, rămân, totuşi, toate întrebările de mai sus, care-şi păstrează întregul conţinut numai şi motivat de faptul că, fiind creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu avem şi putinţa cunoaşterii() în antiteză cu necunoaşterea, tot prin putinţa cunoaşterii.

 

            Din această putinţă rezidă regândirea semantică a Bibliei, care a fost comentată de scriitorii săi în cuvinte omeneşti, tributare reacţiilor emoţionale. Revelaţia lui Dumnezeu către aceşti oameni conţinea principiul, dar gnoza era posibilă numai prin transpunerea ei în limitele putinţei de exprimare care, atunci când este simţită şi nu gândită, rămâne formulată prin imagini şi nu prin concepte. Acesta este şi motivul pentru care Mântuitorul propovăduia prin pilde şi povestiri. În lumea reală, doar filozofii, matematicienii şi fizicienii pot gândi abstract. Şi chiar şi aceştia se slujesc de simboluri. În rest, imensa majoritate a oamenilor formatează gândul prin proiecţie imagistică în planul mental. Pentru exegeţii conceptului de existenţă, gândirea în imagini este total insuficientă, iar cei care operează doar în acest mod chiar şi atunci când caută reprezentări pentru principii şi axiome se pot mulţumi cu postura de diletanţi în domeniu. Formulările patetice şi comportamentul înduioşător sunt agreate, tocmai, pentru că au gust dulceag, dar aceasta ţine de limbă şi nu de minte. Formula este îndreptăţită atunci când trebuie dirijată o mulţime şi chiar şi un individ aparţinător sufleteşte mulţimii, cu a cărei gândire colectivă se confundă.

 

          Nu pot fi acuzat, prin întrebările mele, de ofensă adusă Autorităţii Divine sau de blasfemie, decât de cei deopotrivă cu mine care atunci când suntem incapabili să pricepem ceva anume, care ne-ar obliga la un răspuns tranşant şi categoric, contraatacăm impunând Legea Tăcerii; tăcere în gândire, tăcere în exprimare, susţinând că raţionalul este incapabil să priceapă iraţionalul. Aici apare confuzia între capacitatea şi incapacitatea de înţelegere a unui fenomen, considerând incapacitatea ca proiecţie iraţională a unui fenomen care, prin simplă denominaţiune, este raţional. În 1 Tesaloniceni 5.21, suntem îndemnaţi să „cercetăm toate lucrurile şi să oprim ce este bun”, fapt care confirmă fără echivoc că posedăm capacitatea de decelare între bine şi rău şi că aceste două stări coexistă. De ce? Pentru ce? Până când?

 

Dumnezeu nu poate fi insultat sau jicnit de propria-i creaţie, motiv de supărare pentru El, aşa cum nici un om nu se poate considera jicnit de un produs pe care l-a făptuit de proastă calitate. Pe Dumnezeu îl poate jigni doar cineva egal în rang cu El.

 

 

Lucian Iordănescu

- psiholog & sociolog -